Suflet intreg

Nu am putut niciodata sa inteleg cum poate o fiinta omeneasca sa indure, sa cuprinda toate incercarile vietii fara ca sufletul sa se sparga in "milioane" de cioburi.
Toate vin si lovesc succesiv (uneori) ca un val cu multe replici. Simti cu taie, crapa, rup, nimicesc sau calca in picioare ultima picatura de sensibilitate si de umanitate pe care o mai ai. Ca un pumnal infipt, dar fara urme vizibile, fara sange curgand, nimicniciile nu iarta nimic.
Mananca pe interior fara discernamant afectand motorul vietii noastre - sufletul. Gripeaza orice, devansand orice incercare de salvare.
Sunt ca un dusman care stie toate miscarile. Ataca intr-un mod organizat ("o nenorocire nu vine niciodata singura") si telul lor este nimicirea sufletului. Simti, in acel moment, cum totul se naruie. Ti ai dori chiar o durere fizica pe care, cu siguranta, ai fi suportat-o cu mult mai mult stoicism.
Cauti "pumnalul" care te incovoaie de durere. Vrei sa l scoti, sa incerci orice numai pentru a diminua durerea. Arsenalul e adus la vedere - lacrimi, suspine, plangere pe toate planurile.
Batalia e pierduta insa. Sufletul e singur in fata "uraganului" nimicitor si iti dai seama ca nu ai ce sa faci. Totul se acopera in negru, rupand orice posibilitate, orice punte de salvare. Abisul interior inghite tot si simti ca nu mai ai ce sa faci. Poti doar sa "astepti" sa vezi daca sufletul mai rezista, daca mai "palpita" la emotia cea buna.
In acel punct, inca o "bucata" din sufletul nostru se macereaza fara drept de apel. Se consuma total, intr-o combustie dureroasa, fara flama dar cu un impact incredibil. Fiecare intamplare/eveniment/durere consuma si consuma si consuma din ceea ce ar trebui sa fie "globul vietii" noastre - din sufletul nostru.
Din prima clipa in care incepem sa constientizam pana cand inchidem ochii, sufletul se tot consuma in chinuri si dureri (uneori) insuportabile. Nu avem ce face - poate doar un "strigat" de revolta si constatari pline de amaraciune.
Mai are rost atunci? Mai are sens sa ne purtam povara unui suflet (initial) intreg care se macereaza permanent, care pare a fi "perisabil"?
Nu pot raspunde... dar simt ca nu putem ceda. Poate nu e al nostru pentru totdeauna, ci ne este dat doar imprumut. Poate asta este rolul lui - sa se consume usor usor pana cand inchidem ochii de tot. Nu am de unde sa stiu.
Stiu insa ca timpul in care este intreg pare a fi extrem de scurt. Si ca nu se mai reface. Iar, uneori, bucata care se macereaza doare infinit! Toate parca intregesc tabloul nostru de fiinte imperfecte care nu au nici cea mai mica idee ce cauta aici, ce trebuie sa faca, ce sa simta sau cum sa accepte o soarta care pare de la inceput pecetluita!
Doamne-Ajuta!

Metamorfoza ciumpalacilor

"Pai ce ba, daca sefu meu fura...io sa fiu mai prost si sa nu fur si io?". Cum intrebarea fusese adresata aproape tipat, am ridicat capul. Cu un pet de jumate' de bere in mana, descheiat la haina imbacsita si abia tinandu-se in microbuzul plin, tanarul de langa mine vorbea tare, "apasand" pe "io" si pe "fur" cu aceeasi sete cu care, la cate o pauza de zgaltait, tragea din sticla verzuie. Era mandru ca nu se lasase mai prejos si, fara frica, isi clama "puterea" continuand: "Pai daca fura Base, ce...Boc sa nu fure?". Totul urmat de hahaielile ragusite ale celor doi camarazi care dadeau din cap aprobator. Se vedea ca se simteau uniti dincolo de tovarasia de "serviciu" sau de amicitie. Se simteau legati de actiunea comuna a "furtului" si de placerea de a se lauda in fata "alorlalti". Nu se vedea nici o emotie pe fatele lor (pe care le studiam atent). Nu transpirau la gandul ca poate afla careva, nu respirau mai greu la gandul ca nu e bine ce fac, nu aveau nici o ezitare...Nu am avut timp sa mai adun si alte concluzii ca o alta discutie se initia in spatele meu.

"Ce, la 10 milioane aia poate sa aiba pretentii? Nu poti sa fumezi si tu o tigara ca vine si ti zice sa muncesti. Am mai plecat si io mai devreme...da ce **** mea daca mergeam si eu la o **** si nu ma astepta aia? cu ce sa o tin? cu 10 milioane de mi da astia? pai la nevasta ce sa mai duc?". Intorcandu-ma am observat cum vorbitorul (tanar si el) oferea toata aceasta tirada unui companion de scaun care abia mai tinea ochii deschisi si articula greu cate un "da..." pierdut. "Zi bre nea ***, aia fura milioane de ieuro si io sa traiesc cu 10 milioane? sa zica si ei: na ma luati si voi sau furati si voi ma...sa iau si eu sa ies cu **** ca-s tanar nu?". La fel, nu am detectat nici un pic de ezitare. Nici o problema morala nu umbrea toata aceasta demonstratie.

Inghesuiti si hurducaniti in masina veche, paream o masa amorfa dar din care, la cate un moment, mai emana cate un miros (si la propriu si la figura) imposibil de suportat si de catalogat. Era o lipsa de coloana vertebrala - nimeni nu indraznea, spre exemplu, sa l apostrofeze pe soferul care lua (a nu stiu cata oara) calatori mult peste capacitatea masinii. In acelasi timp, insa, nu ezitam sa ne unim in "cuget" atunci cand o fraza agramat-tipata rasarea dintr-un colt amintind de "valori" precum "furt, milioane, **de, Base, Boc". TOti hahaiau (mai tare sau mai incet) aproband cu vechea "bine le zice asta ma...". Nici o fata uimita, nici o expresie de mirare, nici o dezaprobare fatisa.

Intre timp, in fundal, la radio, tocsoisti dezbateau "marile proteste" din Bucuresti si din tara. Se vorbea de "spirit", "forta morala a poporului", de "limitele rabdarii". Si se tot amintea de cum a catalogat "robotul mecanic" din fruntea guvernului "protestatarii" din strada (vestitul "ciumpalaci").

Care spirit? Care moralitate? Care forta?

Oameni buni, suntem renumiti pentru faptul ca nu protestam. Suntem o mamaliga care ar vrea sa "explodeze" - vorba strainilor. Noi strigam "Jos Base" urmat de "ia seminteee mamaa" (vezi "manifestatia" de la Targoviste).

NU am urmat niciodata interesul comun. Nu am stiut sa trecem de "burta" noastra si sa ajutam si "burta" celorlalti. Ne-am dat cum a batut vantul - pornind din istorie (celebra 1944...)pana la revelionul in care presedintele arunca celebra sticla de sampanie (la aceeasi Piata Universitatii) in uralele "ciumpalacilor" care acum s-au "nevrozat".

"Manifestam" fiecare pentru ce ne doare - vrem butelii, nu vrem ROsia Montana, vrem pe Arafat, nu vrem Base, vrem salarii decente, nu vrem pe Udrea...si tot asa. De ce oare o fi incercat Ceausescu sa ne dea inca "x lei" la salariu? Pentru ca stia ca putem fi cumparati. Si mai e un lucru...

Din pacate, ultimii ani - datorita clasei politice si nu numai - zazania e cuvantul de ordine. Salariatii sunt suparati pe pensionari, ofiterii sunt suparati pe doctori, doctorii pe profesori, tinerii pe batrani si tot asa. Nu mai exista intelegere,nu mai exista respect, iar bunul-simt a fost "ucis" in chinuri groaznice.

Daca nu trecem printr-un proces de metamorfozare (morala) rapida, mi-e teama ca nu mai e decat o solutie. Am auzit-o deunazi si mi s-a parut prea drastica si inumana. Insa...dupa ultimele zile, incep sa cred ca spre acolo ne indreptam. Cred ca stiti si dumneavoastra care....

Si o MUZA...

In fata unei situatii aparent fara iesire, de multe ori, ne blocam asteptand acel "ceva" care sa ne inspire sa iesim din impas. Ce ar putea fi acel ceva? O idee? Un cuvant de sustinere din partea unei persoane apropiate?
E greu sa generalizez si sa gasesc un singur "declansator" care sa fie de folos in orice situatie si pentru oricare dintre noi.

Totusi, senzatia mea (din ce in ce mai puternica) este ca ne trebuie ceva sa ne "mane in lupta". Ne trebuie ceva sa determine sa trecem dincolo de zona de confort, sa rupem orice bariera (fizica sau mentala) astfel incat sa ajungem in punctul in care ne dorim. Eu cred ca ne trebuie, de fapt, o MUZA.

Stiu, muza este (de cele mai multe ori) legata de procesul de creatie artistica. Poezie, sculptura, muzica etc - pentru toate suntem de acord ca a "existat" o muza care a inspirat autorul. De multe ori, in biografii, regasim chiar o descriere a acestei muze - o iubita, o imagine, o idee etc.

Nu cumva, in viata de zi cu zi, de fapt, MUZA este cea care ne lipseste? Poate ea exista, insa nu o constientizam intotdeauna.

Pentru o mama, copilul este muza ei care o ajuta sa invinga in orice situatie. Pentru soti, partenerul de viata este oaza de liniste si inspiratie. Pentru un chimist, reactiile din natura pot constitui muze foarte puternice. Pentru un pasionat de masini, ultimul model de Ferrari reprezinta "fata morgana" care il stimuleaza in toate. Si tot asa...

Avem nevoie de aceasta MUZA. Avem nevoie ca ea sa existe la (aproape) fiecare pas, fiecare actiune pe care o intreprindem. AVem nevoie de ea in dragoste, in ura, in creatie, in lupta. Mai mult, este bine sa o cautam, sa o identificam, sa o avem mereu in vedere.

Nu este suficienta, dar tind sa cred ca este absolut necesara. Viata are numeroase cotituri, dar daca reusim MUZA corecta in fiecare situatie, avem sanse mari de izbanda!

Imaginarium

Traditional, de sarbatori, apare o stare de euforie. Sentimentele rele ingheata si beatitudinea predomina. Ne aducem aminte de semenii nostri - donam, cumparam si daruim cu speranta ca ne rascuparam ignoranta manifestata in timpul anului. Promitem ca gata! "buretele" Revelionului va sterge problemele si anul "ce v-a sa vie" nu ne va mai prinde nepregatiti. Vom fi buni, deschisi, sensibili. Vom fi (gata! de la ANUL) CRESTINI!

Va asteptati, probabil, in nota obisnuita sa critic si sa disec toata aceasta atitudine (mai mult sau mai putin) fariseica. Sa nu fiu de acord cu schimbarea aceasta mecanica de atitudine. Cade un fulg (mai nou un strop de ploaie), vine decembrie si puf! dintr-o data negrul devine alb. Hotii nu mai fura, escrocii nu mai pacalesc, samaritenii predomina si toti ne bucuram ca niste "copii mari" (cliseul lunii decembrie probabil) la luminite si globuri. Probabil ca nu e asa usor. Stim cu totii zicala cu lupul si naravul.

Dar, in ciuda asteptarilor negative, dati-mi voie sa am o alta parere. Eu cred ca avem nevoie de toata aceasta perioada. Ca trebuie sa ne "schimbam" macar pentru cateva saptamani. Sa dam impresia unei lumi utopice, fara greseala - un IMAGINARIUM (daca mi permiteti o mica licenta).

In momentul in care suntem in situatii grele, mintea incearca sa ne ajute evadand. Ne spunem ca va fi mai bine. Chiar ne imaginam cum vom fi dupa ce perioada grea va trece. Nu schimbam (aproape sigur) situatia momentului dar mai eliminam din bagajul nedorit al suferintei.
Imbunatatim situatia mondiala daruind 10 lei unui batran? Nu prea cred. Principiul "picaturii intr-un ocean" se aplica perfect. Dar noi nu asa gandim in acel moment. Ne imaginam ca gestul nostru a contat si ca nivelul de bine din lume a mai "saltat" macar cu un milimetru. In acel moment, gandul nostru ne duce in IMAGINARIUM vindecand putin din uscaciunea unui suflet mereu sub presiunea unei rautati permanente(putem spune chiar) mondiale.

De fapt, toata aceasta perioada a "Sarbatorilor" incearca sa recreeze an de an IMAGINARIUMUL de care avem nevoie pentru a nu ne prabusi sub povara greutatilor. Fara a rezolva "seceta" in totalitate niciodata, globurile, luminitele, bradul, Mos Craciun - toate sculpteaza in mumia de gips negru care se tot reface in interiorul nostru de a lungul fiecarui an. Sarbatorile Sfinte de Craciun si de Pasti nu lasa ca tot acest chip al raului sa capete ochi si forta si devina puternic.

Efectul balsamic al IMAGINARIUM-ului are (inca) o aroma suficient de puternica pentru a baricada drumul spre ingroparea totala a sufletului uman. Formata din mirosul cozonacilor, sunetul clopoteilor, lumina beculetelor, ascutimea acelor de brad, "aroma" are grija de noi an de an, incepand cu luna Decembrie (luna IMAGINARIUM-ului).

Sa dea Domnul sa ramana asa mereu!

Incredibila innamorata

Totul ar trebui sa fie alb.

Ne dorim sa nu mai vorbim de negru, de sumbru si urat. Nu vrem nici macar gri-ul indecis si fara orizont. Vrem (eu asa cred) ALBUL. In orice situatie, pe orice plan, "albul" si ce simbolizeaza e (sau ar trebui) sa fie tinta noastra.Si atunci...

In momentul in care vedem stoluri de "pasari" negre din jur, cautam totusi "porumbita". Printre atatea voci false si mieroase, prefacute si fara sens, cautam "penajul" alb curat si "trilul" adevarat. Vrem "cantecul" care sa ne bucure sufletul nu sa l invenineze. Vrem farmecul unei "porumbite" adevarate care sa poata sa acopere croncanitul imbecil si nesimtit al "suratelor" negre din jur.

In momentul in care identificam "porumbita" (sau credem ca am gasit-o), totul incepe sa capete sens. Puterile cresc, "albul" capata curaj. Apar situatii negre, dar le depasim pentru ca suntem convinsi ca ... totul trebuie sa fie alb. Incantati de "trilul" ei, incepem un vis frumos. Parca notele dulci pe care le auzim in tet-a-tet-ul cu "porumbita" sunt numai pentru noi. Au tonalitatea protectoare si inaltatoare pe care numai de la "porumbita innamorata" le putem auzi si simti. Nimic nu mai conteaza, albul e la putere! Dar..

Din pacate, de multe ori, notele sunt false. Octavele luate prea sus si prea repede se razbuna. "Albul" simtit incepe sa paleasca. Ne dam seama ca trilurile susurate in ureche cu atata aplomb nu mai sunt "exclusive". Cantecul se indreapta si spre alte urechi deja ciulite. Cantecul spre noi e din ce in ce mai infundat si mai fals, cu deviatii nedorite. "Porumbita" e deja extenuata dupa eforturile depuse pentru a cuceri alte "simturi" si alte "urechi". E plictisita ca nu se poate concentra pe noua directie si cauta motive sa nu mai cante la vechiul "auditoriu".

In acel moment, penajul ei se degradeaza... Incearca sa se scuture, sa scape din "stransoarea" pe care, cu putin timp in urma, si o dorise atat de mult. Se zbate, canta fals ba chiar...incepe sa croncane. Refuza sa recunoasca ca "trilul" nu a fost exclusiv si cauta evadari false. Motivatii de colivie prea larga sau de asumari triviale iau locul "trilului" cristalin de pana atunci.

In final ajunge sa recunoasca motivul "falsitudinii" simfonice. Si atunci, brusc, penajul se transforma. Cade albul pe care l-am cautat cu indarjire. Isi face loc vestitul "negru" iar "porumbita" isi reia locul ei corect de croncanitoare mieroasa si fara scrupule. Isi pierde aura ei speciala si reintra in stolul pe care speram sa l indepartam cu ajutorul ei.

Si atunci, albul a mai pierdut o batalie. Negrul si a luat iar (pentru a nu stiu cata oara) nasul la purtare, mandru ca a pacalit inca un "vanator". Concluzia e foarte trista: - Incredibila innamorata s-a dovedit, de fapt, o simpla...cioara vopsita.

URA sau Butoanele drogatilor

"Sa curga sangele..."

De-a lungul timpului, le-am avut pe toate - ura pentru vecini, ura pentru regim, ura inter-etnica, ura pentru bogati, ura pentru rusi si, apoi, pentru americani s.a.m.d. Era inevitabil sa nu ajungem la ura pentru semenul de langa noi!

Nu mai conteaza natia, culoarea sau varsta. Ne uram visceral si fara nici o clipa de ragaz. Folosim orice prilej pentru a uri si pentru striga/demonstra acest lucru.

Dam cu pumnul ca nu ne place sapca vecinului. Lovim la tampla in strigatele plina de ura ale unui intreg stadion.

Fie calcam in picioare semenul si racnim victoriosi deasupra prazii, fie, sub obladuirea "haitei" lovim miseleste si incercam sa disparem. Important e sa manifestam URA.

Nu mai conteaza ca ne vad copii, prietenele, sotiile. Nu dam doi lei pe faptul ca putem rani (indirect) o intreaga familie. NIMIC nu mai conteaza exceptand URA.

Ma intreb ce o simti omul ala care da cu pumnul, fierul, ranga, cutitul in momentul ala?
Probabil adrenalina ajunge la un maxim, totul este negru in fata ochilor, iar humanoidul se transforma in primata. In acel moment, "omul" acela devine veriga cea mai slaba si mai inutila a lantului trofic. Vrea sa distruga, sa rupa, sa ELIMINE. Si nu se opreste pana nu isi satisface URA, pana nu "curge sangele".

Ce sport? Ce competitie? Ce respect? Ce fair-play? Nimic nu conteaza in afara "luptei", in afara URII.

Se programeaza batai pe sinele tramvaiului, se pregatesc adevarate batalii cu jandarmii. Tinta comuna este clara: distrugerea la propriu a (unui) adversar. Care? Nu mai conteaza. Trebuie doar sa miste si sa fie vertebrat (uman!!).

Mi-e teama!

Nu ca nu mai avem nici o sansa sau ca ne indreptam inspre (si mai) rau. Mi-e teama ca nu vom mai gasi unde sa traim (nu sa vietuim)!
Mi-e teama ca nu vom mai gasi ratiune ci doar ura. Pe strazi, in case, in scoli, pe stadioane - vom regasi doar instinctul primar alimentat de URA viscerala care ne acopera incet incet pe toti. Vom deveni primate care cauta jugulara celuilalt, bucurandu-se la mirosul sangelui proaspat si aburind.

Si atunci...chiar nu va mai fi nimic de facut!

"Nu depinde de noi"

Am trecut iar printr-o "incercare" pe care nu aveam cum sa nu o relatez.
Aflandu-ma deunazi intr-un service al unei firme de IT, am solicitat un termen de rezolvare al problemei pentru care ma aflam acolo.
Pe nerasuflate, fara macar sa se uite la mine, tantica de acolo a replicat - "NU DEPINDE DE NOI".
Insistent cum (probabil) ma stiti, am fortat putin intreband ce as putea face sa grabesc putin lucrurile.
Raspunsul a fost acelasi "NU DEPINDE DE NOI". De data aceasta, in "NOI" ma includea, conspirativ, si pe mine. Din nou, raspunsul a fost dat direct, simplu, dintr-o "izbitura" si cu aerul unei "veterane" obisnuite cu asemenea "lupte".
NU DEPINDE DE NOI!
Mi-am dat seama ca, in fapt, permanent, "nu depinde domn'le de noi". De la vladica la opinca, de la simplul functionar la primul om in stat, de la tanar la batran - toti ne credem la "mana altora".
Nu merge economia? Pai na, nu zise seful statului ca Ieuropa e de vina? Ca noi platim din cauza lor? Daca ei ar merge bine si noi am merge bine. Deci, depindem de ei.
E criza? Pai nu sunt aia de conduc lumea care au decis asa? Nu DEPINDEM noi de ei sau de deciziile lor?
Nu avem crestere economica? Pai depindem de banii "capsunarilor" care, la randul lor, depind de economia tarilor in care se afla..

Noi suntem cei care ne retragem permanent. Suntem cei care parjoleam campiile si otraveam fantanile. Ne ascundeam in padure si asteptam ajutorul aliatilor (va suna cunoscut?). Cu alte cuvinte, depindeam de altii sa ne salvam.

Benzina/motorina scumpe? Nu depinde de noi, depinde de guvernantii care au dat pe nimic totul. Dar stai ca nu de astia actuali. Depinde de aia dinainte. Dar, de fapt, nici de aia ci depinde de pretul barilului de petrol. Ba nu, depinde de cursul de schimb...ba nu...

Important este ca NU DEPINDE DE NOI. Ne-am gasit (din nou) refugiul perfect.

Oameni buni, ba DEPINDE DE NOI!

Nu sunt Miss Universe sa ma gandesc la pacea in lume si la incalzirea globala. Dar toate lucrurile zilnice (mai) mici sau mai mari depind de noi. Noi alegem daca ne implicam, daca modificam, daca vrem sa facem ceva. Pasivitatea si acceptarea sortii nu trebuie sa mai existe. Celebra "lene" romaneasca, modul de a lasa in grija altora totul si de a depinde de ei nu mai este o optiune nici in afaceri, nici in viata, niciunde!

Am depins de "Catavencu" cu scrisorica, am depins de "venirea americanilor", am depins de "capsuni" etc. Nu ne ajunge sa tot depindem? Mai ales ca nu prea a iesit bine niciodata. Catavencu a fost ales, americanii nu au mai venit (si stim bine cine ne-a "calcat"), iar "capsunile" sunt culese de congolezi mai nou!

Hai sa mai punem si noi umarul! Hai sa mai reducem pasivitatea (ca de eliminat...nu mi fac iluzii).

HAI SA MAI DEPINDA SI DE NOI!!!